di Giuseppe Schirinà

C’era ‘gnornu ‘mprincipatu
comu tanti in ogni statu
che so’ ricchi e puvireddi
cu paisi e paiseddi
‘mprincipatu comu tanti
cu riavuli e cu santi.

C’era chiddu ca spinnia
a la facci ri cu ‘nn’avia
‘mpezzu i pani ppi campari
o ‘gnazzu pp’ arripusari,
sulu u ciauru sintia
ra cucina ca vinia
ri chiddu ca pussiria
e virennulu riria.

Quannu Berta a cumannari
fu sula pinsau i fari
cosi ranni ppi livari
la miseria e dari
‘mpezzu i pani o puvireddu
e macari ‘ntitticeddu.
Era ricca: idda putia
fari chiddu ca vulia.
Mali i cunti fattu avia
ca lu munnu ‘ncanuscia.

Vinniu chiddu c’avia
e a tutti poi spartia
-Si, mangiati figgi ri Diu
ppi ora vu rugnu iu.
Cominciati a travagghiari
a zappari e scupari
ca iu ccà ‘mpozzu stari
sempri a pinzari a dari

-Si ccillenza manu santi
e che ‘nguanti e senza ‘nguanti.

Ma nun fu poi veru nenti.
Cu ‘llamici e che parenti
si ru soddi si manciau
e ci fu cu si jucau
e poi nenti ci arristau;
ma cu ‘nveci travgghiau
‘ntempu i nenti addivintau
riccu e cinu comu l’ovu
picchì era supra u sou.

Berta filaia e tacia
ma tutti cosi viria
e suspirannu pinsaia:
ragiuni me patri avia
i poveri sempri statu
ci hanu e sempri ‘nsignatu
n’hanu ca u poviru riccu
po’ muriri e u riccu
puvireddu addivintari
se sa sulu scialacquari.

Poviru patri filannu
iu campu e nesciu l’annu
tu aviitu ragioni
rannu sempri ammucciuni
o poviru bisugnusu
ca suffria silinziusu.

Cussì rissi cu s’arrivudaia
“finiu u tempu ca Berta filaia